Acest oraş necunoscut visează
la marginea deşertului de vreme
cu vânturi nisipii ce patrulează
pe străzi pustii uitate în poeme.
Trec pale de răcoare plictisite
pe străzi înghesuite fără nume…
Beţivi pe la terase prăfuite
te vor privi aşa, vântură-lume.
Când se-oglindesc noroase nestemate
pe-acoperişuri lustruite-n vânt,
mansarde cu scufiţe colorate
sporovăiesc de toate câte sunt…
Biserici părăsite mai răsună
vreun invizibil cor din alte lumi;
mănunchiuri lungi de tei se tot adună
pe lângă ziduri vorovind minciuni.
Cad razele filtrate de frunzare
şi fac desene pe asfalt lucii,
caleidoscop de stări fremătătoare,
un joc de val pe dune albăstrii.
Cu mintea invadată de amiază
în fiecare sâmbur de emoţii
e-o melodie gravă ce vibrează
ca un sufit extatic în comoţii.
Va trece vara pe un pod de fier
spre ştrandul înecat de ruginiri
şi cumuluşi vor transhuma pe cer
lăsând în urmă scame de sclipiri.
Un gând ciudat va tremura în soare
ca frunzele de salix alba lungi
că pleacă iar toţi fulgii-n explorare
şi totuşi n-ai curajul să-i ajungi.
Vei săruta statuile coclite
pe braţele căzute de mâhniri
în parcul clar, cu băncile dogite
de-atâtea aşteptări şi-ndrăgostiri.
Cu scăpărări de frunze în pavaje
ca un balet de flăcări transparente,
aceşti salcâmi se-mbată cu miraje
visând planări cu foşnete ardente.
Toţi dau din cap cu nepăsări de jitii,
scăpând vreo frunză-n formă lacrimală,
când umbrele feline scriu grafitti
pe case vechi ridate-n scorojeală…
Spre un tărâm cu forme mai fractale
ar emigra ca norii de discret
dar îi apasă dragoste brutale
şi dau din ramuri parcă a regret.
